Archive for the ‘in my head’ Category

vreau sa iubesc

…si m-as putea numi fericita. implinita.

Anunțuri

ultima zi de concediu

…mi-a revenit pofta de scris 😉 Fugise intr-o vreme. Nu o spun cu parere de rau, ci doar ca o constatare 🙂 Stiu de ce a fugit si de ce a revenit si mi-e bine asa.

Mai e un pic (1h si 5 min) din ultima zi de concediu. Poate o sa vorbesc despre el mai incolo, poate nu, depinde cum imi „tuna” 🙂 Acum sunt focalizata pe momentul prezent si pe cel imedit urmator: maine va fi prima zi de munca la noul job si am emotii. Emotii mari, ca atunci cand plecam in SUA si nu stiam la ce sa ma astept. Emotii ca atunci cand urmeaza sa dai de permis si ti-e teama ca ai sa faci parcarea eronat tocmai din cauza emotiilor… Bata-le vina. Or fi constructive, cred…SPER 🙂 Nu stiu cum sunt, dar le am, dar-ar dracii. Mi-ar fi placut sa nu le am (eeeeh si daca nu le-aveam mi-ar fi placut sa simt totusi ceva, stiu eu cum fac…)

Ia gata! Ma duc la somn, arunc mai intai un ochi in sifonier pentru un preview al tinutei de maine si ma setez sa dorm linistita. Iar maine seara voi fi pe terasa, bucuroasa, cu berea in mana si veselia in mine, na! 😛

ganduri in metrou

Cu cat un om e mai defect, cu atat il vad mai potrivit mie. Cu cat puterea lui de manipulare e mai mare, cu atat mi-l doresc mai puternic. In acelasi timp, trebuie sa aiba capacitatea de a se mula pe ceea ce sunt si cer, sa aiba puterea de-a rezista labilitatii mele psihice, pt ca azi imi doresc ceva si maine vreau contrariul.

Echilibrul e un cuvant oarecum strain de mine si un ideal. Tanjesc dupa echilibru, tocmai pentru ca mi-e greu (daca nu imposibil) sa-l ating…

zi prosteasca si altele bune pe langa

Am avut un uichend tare ciudat. A inceput surprinzator de frumos, pe la mijloc a fost de tot rahatul si s-a terminat oarecum bine.

Am inceput vineri in forta. Pe la un 18:00 aflu de la Poci de un concert in scop umanitar si scurt pe doi ne hotaram sa mergem. Intarziem amandoua, ajungem acolo pe la un 22:40, mai prindem un „termopane” a la Chilian (chiar mi-a fost ciuda ca l-am ratat), luam un cocktail in care vodka exista doar cu numele, ne asezam la bar si stam la vorba, in asteptarea intrarii pe scena a trupei Vama. Cantarea lor a fost de nota 10 cu felicitari, m-am simtit extraordinar de bine, m-au trecut si cativa fiori, am retrait senzatii incercate in vremea facultatii pe melodia „La Radio”, am cantat si una peste alta: m-au dat gata!!

Sambata in schimb, m-am trezit mahmura, nu stiam daca ceasul intr-adevar suna si eu chiar trebuie sa ma trezesc…Da, suna si m-am trezit. Spalat, mancat, fumat, spalat pe dinti si plecat la dentist. Afara, vremea frumoasa parca m-a montat un pic si mi-am zis „hai ca nu e o zi chiar nasoala” (desi simteam ca inauntrul meu ceva e putred). Am vorbit cu Poci si i-am facut lobby unui magazin cu tricouri, panarama de felul lui, dar cu marfa buna pe alocuri. Convinsa ca acolo e marea cu sarea (scuze, Poci, daca ti-am creat asteptari prea mari 😦 ), a venit la locul cu pricina, nu ne-am luat nimic, apoi am hoinarit prin oras. Ciudat, ma simteam foarte prost. Nu ma simteam deloc naturala si am avut momente cand imi venea sa plec acasa, sa nu ma mai vada nimeni si sa nu mai gafez (ma simteam de rasul lumii si cu cat ma focusam pe aspectul asta care ma deranja teribil, cu atat parca ma afundam in rateuri). Comportamentul pe care l-am avut sambata nu mi-a placut deloc si asta face ca amintirea zilei sa aiba un gust amar. Poate ca ar fi fost mai bine sa nu ies…

Ajunsa acasa, gasesc liniste, fumez, vorbesc cu zmeoaica – e la mare, se simte f bine si ma bucur – apoi ma duc in camera sa citesc. Un pic mai calma, de la zambetele provocate de carte, adorm (fiind vreo 17 ceasu’) si ma trezesc…a doua zi, la 10 😀 Ciudat lucru, insa: ma trezesc odihnita, dar cu o stare de rahat, intrebandu-ma cine sunt (da, intrebare de care-ti vine sa razi cand o auzi la altii, dar cand esti tu in ecuatie, e ingrijorator, i’m telling you!) si fiind extraordinar de confuza. Asa…ma enervez singura, imi spun ca gandesc eronat si lucrurile cu siguranta nu sunt atat de negre pe cat le vad eu. Mi-e ciuda ca in ultima vreme – care dureaza de multicel – mi-a fugit optimismul, eu il vreau inapoi si el se incapataneaza sa vina si ma enervez si mai tare…si ca sa nu ma mai lamentez, aleg sa ma ridic din pat si sa fac un dus de ala de-ti spala toate nacazurile 😐

Mananc, pun niste miuzic sa se auda in casa, vorbesc cu baietii, radem, stare de duminica… Ies in oras sa ma vad cu Andi si Alexandra, mergem pe Lipscani, ne „simtem” bine, pleaca spre Iasi. N-am chef sa ma duc acasa, asa ca pornesc usor spre Cismigiu, cu soarele mangaindu-mi fata si fiind atat de prietenos cu mine. Zambesc 🙂 Ma simt bine…

…si am colindat pana pe la 19.

Acum sunt „oarecum bine”, asa cum spuneam si la inceputul postarii. Am vazut The Wrestler, nu prea mi-a placut. Pe imdb are 8.5, dar eu nu i-as da sub nicio forma atat de mult. In fine…

Bottom line e ca tocmai a trecut un uichend in care m-au incercat senzatii diverse, de la euforie la depresie. Ascult Touch and Go si imi doresc sa fiu pe aceeasi unda cu a lor: the way we live, the way we die, life’s a beach. Adica una vine, alta trece, nimic nu e definitiv. Vreau sa nu-mi mai fie teama sa gresesc!

spirala infernala

Trec printr-o perioada in care NIMIC din ce se intampla in jurul meu nu reuseste sa ma „atinga”. Nicio vibratie. Nicio pulsatie. Nu ma satisface nimic. Multe intrebari, niciuna clara, niciuna cu raspuns. Cate “nu”-uri am simtit sa scriu in mai putin de 1 min!

Vad numai partea negativa a lucrurilor si acum, mai mult ca oricand, ma enerveaza tot ce tine de job, de munca orbecainda pentru…pentru ce?

Ieri am gasit “Etapele spiralei infernale” (extrase din cartea lui Paul Lafargue – “Dreptul la lene”) si care, pe scurt, sunt cam asa:

1.Muncim tot mai multe ore si producem tot mai mult ca sa castigam tot mai mult – asa ni se cere “ideologic” de catre societatea capitalista.

Pai nu? Marii industriasi/ patroni au nevoie de oameni “motivati” care sa le produca mai mult, sa se imbogateasca ei mai mult; lenea nu e buna, din punctul lor de vedere, caci astfel nu muncim pentru ei si nu ne inregimentam sa le fie lor bine…

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vand, caci sunt prea multe, piata e saturata, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriasi/patroni nu sunt suficiente pentru a face fata tentatiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge sa cumparam.

3. Oameni ca Octave Parango din “29.9 RON” ne fac sa fim tentati de publicitate, sa vrem sa cumparam – muncim mai mult, sa castigam mai mult, sa ne permitem. Multi ne lasam momiti si facem si credite.

4. La un moment dat sunt atat de multe produse pe piata ca nu mai are cine sa le cumpere – dar spirala infernala continua: ca doar continuam sa muncim mai mult, ca sa ne platim creditele si… sa consumam mai mult!

5. Daca tot exista din ce in ce mai multi oameni dispusi sa munceasca tot mai mult, de ce sa angajeze patronii 10 oameni in loc de 7, sau chiar 5, ca doar cei 5 deja angajati vor munci suficient, fiind bine prinsi in credite si dorinte de consum. Iata ca apare somajul! Astfel, tot mai putini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu conteaza pentru patron. Banii vin si asa. In ceea ce priveste somerii – este treaba lor!

6. Creditele sunt din ce in ce mai numeroase si mai mari, caci cine intra in cercul lor iese greu.

7. La un moment dat piata crapa: locuri de munca, credite, imobiliarul, totul pica.

Daca am munci mai putin fiecare dintre noi, am putea trai toti mai bine, somajul ar scadea – iar nivelul de viata al populatiei s-ar imbunatati. Doar ca nu ar mai castiga atat de mult patronii…

ce dracu’ fac eu aici?

…asta ma intreb exact in momentul asta, stand asa la birou si facand chestii.

Locul meu nu e aici si cand ma trezesc dimineata, nu am nici macar o bucurie ca o fac pentru a ma duce unde ma duc. Motivatia lipseste cu desavarsire. Eu sunt responsabila de fericirea mea, asa ca nu astept sa-mi cada din cer. Nici sa ma complac in starea asta nu e constructiv.

Am noroc totusi, cu pocitaniile. In lipsa lor zilele la birou ar fi ca ceaiul de pelin.

Gat tu teic săm ecşiăn!

Ce faci cand ti-e dor de o persoana pe care “nu ai voie” sa o contactezi?

Context: ai ranit persoana respectiva si in consecinta ea a decis ca nu vrea sa te mai vada, nu vrea sa te mai auda, ca sa poata uita cat mai repede de tine. De fapt, tu nu mai existi pentru ea si practic ti se interzice sa ii vorbesti. Intelegi logica si accepti decizia.

Insa tie continua sa iti placa persoana in cauza, ca om, ca prieten (desi nu e in felul in care isi doreste) si ti-e dor sa-i auzi vocea, sa vezi ce mai face, care mai e mersul vietii, sa purtati ACELE discutii, pe care nu le poti purta cu altcineva, pentru ca altcineva nu gandeste la fel, nu face conexiunile la fel, nu se apara la fel si in fine, multe aspecte nu sunt la fel, pentru ca…deh, fiecare suntem unici in felul nostru.

Dupa mai multe zile in care ti-au dat tarcoale multe amintiri plus cateva porniri (slabe) pe care ai incercat sa le inabusi si ai ignorat ce simteai, pe principiul ca e trecator, ca ti se pare, ca n-are rost sa scormonesti, ca…, ca…, intr-o seara vii din oras si te-apuca un dor puternic. Iti vine sa pui mana pe telefon si sa suni in secunda AIA, chiar daca e ora 04:00 si mai mult ca sigur i-ai strica somnul. Chiar pui mana pe telefon, dar stai cu el in mana si te gandesti daca nu cumva e egoism, daca nu cumva ai baut prea mult si gandesti eronat, daca ar fi mai bine totusi sa-ti urmezi instinctul si sa suni, daca n-ar fi mai bine sa stai in banca ta si sa te duci la somn.

Pac, intra cineva pe usa, te intreaba ceva, gandurile iti sunt intrerupte si iti spui ca asta e un semn.

Cand te trezesti, contrar asteptarilor, senzatia is still there…

Si ma intreb acum…ce-i asta? Dor? Nevoia de a simti aproape un prieten drag? Nevoia de a ma vedea prin ochii lui? Un moft, ca sa-mi dovedesc ca inca se mai poate? Sadism? Durerea pierderii (a ceea ce era inainte), care abia acum isi scoate coltii? Telepatie? Agatare de o liana a trecutului? Autosugestie?

Mi-e teama sa nu actionez gresit si apoi sa regret ca am facut-o, stapanita fiind de niste intentii nedigerate indeajuns pentru a fi obiective.